George Emil Palade – primul român laureat al Premiului Nobel

George Emil Palade – primul român laureat al Premiului Nobel

George Emil Palade a avut astfel un rol hotărâtor în evoluţia unei noi ştiinţe, despre care, un savant român afirma recent: “Biologia celulară la ora actuală este ştiinţa fundamentală a medicinii. Nu se poate vorbi de nici un proces medical fără ea… Pentru că tot ceea ce înseamnă viaţă este studiat prin această nouă ştiinţă”.

Savantul român de renume mondial George Emil Palade s-a născut la Iaşi, la 12 noiembrie 1912. A urmat studii preu­ni­versitare susţinându-şi bacalaureatul în anul 1929 la liceul „B.P. Hajdeu” din Buzău. S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a terminat-o cu strălucire, susţinându-şi examenul de licenţă în anul 1935.
În perioada studenţiei a avut o serie de profesori celebri, din şcoala medicală românească, aceştia fiind cei care i-au influenţat hotărâtor formaţia şi caracterul şi care l-au ajutat, de altfel, la începuturile carierei sale. Între aceştia a fost savantul Francisc Rainer, unul dintre cei mai buni profesori de la Universitatea bucureşteană, care a avansat între altele celebrul postulat „Anatomia este ştiinţa formei vii”. Cele­brul profesor a remarcat de timpuriu calităţile deosebite ale tânărului discipol. De altfel în 1940, F. Rainer îl aprecia pe George E. Palade asfel:  „Inteligenţă prodigioasă, răbdare de benedictin. Întrevăd în el o mare personalitate a medicinii viitoare.” Încă din perioada studenţiei, ca şi după aceea, savantul de mai târziu a dat dovadă de o mare putere de muncă, urmărind în egală măsură dobândirea unor ample şi temeinice cunoştinţe de specialitate, ca şi a unor întinse cunoş­tinţe de cultură privind romanitatea şi universalitatea. Membrii familiei evo­cau puterea de muncă a tânărului, care dormea de obicei două-trei ore pe noapte, restul împărţindu-se între lec­turi, cursuri, activitate în spital.
A fost un bun cunoscător al literaturii române, fiind între altele prieten cu Ion Pillat şi Vasile Voicu­lescu. Ştia pe dinafară pagini întregi din Vasile Pârvan, precum şi multe texte latine. S-a ocupat de traducerea în româneşte a unor texte din Victor Hugo.
După terminarea facultăţii, ca element remarcabil, a rămas între ca­drele didactice ale catedrei de anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Într-un timp relativ scurt, de câţiva ani, a parcurs mai multe trepte din ierarhia universitară, precum preparator, asistent, şef de lucrări şi apoi conferenţiar. În anul 1940 şi-a susţinut teza de doctorat „Tubul urinifer ai delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparată”.
După război în anii 1945-1946, a lucrat în Bucureşti la clinica Dr. N.C. Lupu. Şansa a făcut ca în mediul academic să cunoască, să colaboreze şi să fie remarcat de o serie de perso­nalităţi reprezentative ale medicinei româneşti, faimoasă atunci de altfel, la nivel european. Astfel a fost remarcat de către prof. Andre Boivin venit din Franţa, care preda la Bucureşti biochi­mia la nivel internaţional. Alături de acesta preda Grigore T. Popa, savant experimentator de renume mondial, care a avut de altfel un rol deloc neglijabil, pentru că scrisorile sale de recomandare i-au deschis lui G.E. Palade, în mare măsură, drumul carie­rei sale americane.
Întâmplarea a făcut ca în 1941 conferenţiarul universitar încă tânăr să aibă drept pacientă pe Irina, fiica unui celebru şi controversat industriaş român, Nicolae Malaxa. Pacienta a devenit soţia învăţatului, împărţind apoi cu acesta destinul său în ţară şi mai ales pe pământul Americii, unde cuplul a avut doi copii, Georgia şi Philip, ultimul profesor universitar şi el pe pământul american.
La terminarea războiului G.E. Palade, dornic de studiu şi de afirmare ştiin­ţifică, a înţeles lipsa de perspec­tive în ţara sa natală, ocupată de Stalin şi în curs de comunizare. Anumite împrejurări favorabile i-au facilitat, cât a mai fost posibil, plecarea peste hotare, părăsindu-şi ţara, pe care avea să o mai revadă după multe decenii. Astfel în anul 1946 s-a stabilit în Statele Unite, devenind cetăţean ame­rican în 1952.
Iniţial a lucrat la Universitatea New York, remarcându-se în cadrul unui simpozion internaţional, organizat de cercetătorul belgian Albert Claude, privind aplicarea microscopului elec­tro­nic în cercetările de anatomie celulară. A început atunci o fructuoasă şi îndelungată colaborare între cei doi savanţi. Învăţatul belgian a mijlocit intrarea lui G.E. Palade într-una dintre cele mai selecte şi exclusiviste instituţii ştiinţifice americane. Astfel G.E. Palade a devenit cercetător la departamentul de biologie celulară al Institutului Rockefeller din New York. În primii doi ani, în calitate de „viziting inves­tiga­tor”, nu a fost remunerat, pentru ca ulte­rior, în calitate de profesor, să devi­nă o figură emblematică a celebrului aşezământ ştiinţific american.
În acei primi ani de şedere a sa în Lumea Nouă, G.E. Palade s-a implicat şi în activităţi de natură politică. S-a remarcat într-un numeros grup de exilaţi, care au făcut cunoscută lumii situaţia grea a României comunizate, aflându-se în compania unor remar­ca­bile personalităţi ale exilului, precum Grigore Gafencu, Nicolae Rădescu, a tâ­nărului Mircea Eliade, precum şi a multor altora.
A participat la unele activităţi, înce­pând din 1949, ale Comitetului Naţio­nal Român, adevărat guvern patriotic în exil. A fost unul dintre membrii fon­datori ai Ligii românilor liberi din Sta­tele Unite ale Americii. Ulterior, ani de zile, în cele mai diverse feluri, şi-a manifestat interesul pentru soarta com­patrioţilor săi, pronunţându-se pen­tru democratizarea României şi sprijinind în fel şi chip eforturile ştiin­ţifice, şi nu numai, de afirmare a celor din patria sa de origine.
Este unui dintre creatorii biologiei celulare, o ştiinţă nouă, care a realizat progrese deosebite în desluşirea pro­ce­selor vieţii. Încă din 1952 a descris structura mitocondriei, a energiei la nivel celular. Ulterior s-a ocupat de pro­ble­matica părticelelor de citopla­s­mă, numite iniţial şi „corpusculele lui Pala­de”, intrate ulterior în circuitul ştiinţific cu numele de „ribozomi”. A studiat de asemenea tot felul de alte formaţiuni subcelulare, stabilindu-le originea, carac­teristicile etc.
Realizările sale i-au adus faimă uni­versitară şi academică. După cariera profesorală de la New York, în anul 1973 a devenit profesor la Yale, una dintre cele mai celebre şi selecte universităţi americane, iar din 1990, profesor la San Diego în California. A devenit pe rând membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe a S.U.A., al Academiei Naţionale de Ştiinţe a S.U.A., al Academiei Româno-Americane. Din anul 1975 este membru de onoare al Academiei Române.
De-a lungul anilor, cercetările sale s-au concretizat şi în numeroase lu­crări, studii, comunicări, apărute în volume sau publicate în reviste de prestigiu din întreaga lume. Între acestea menţionăm doar câteva: A Study of Fixation for Electron Microscopy (1952); The Fine Structura of Mithochondria (1952); A Small Particulate Comportment of Cytoplasm (1953); Microsomes and Ribonu­cleo­pro­tein Particies (1958); Struccture and Function at the Cellular Level (1966); Structural Modulations of Plas­malemmal Vesicles (1968, în colaborare).
De-a lungul anilor, eforturile sale au fost recunoscute şi încoronate prin numeroase premii şi distincţii. Astfel a dobândit în S.U.A. prestigioasele pre­mii Albert Lasker în 1966 şi Hurwitz în 1970. La 12 martie 1986, preşe­dintele în funcţie al S.UA, Ronald Rea­gan, i-a decernat medalia naţională pentru merite deosebite în domeniul ştiinţei.
Incontestabil însă că cea mai de seamă distincţie şi totodată recu­noaş­tere internaţională a meritelor deose­bite ale românului biolog, medic şi profesor, a fost decernarea la Stok­holm, în anul 1974, a titlului de laureat al Premiului Nobel în biologie şi medicină, cea mai înaltă consacrare ştiinţifică şi culturală a oamenilor geniali ai vremurilor noastre.

Leave a Reply

Ştiri AgerPress